In ziua de 17 decembrie al acelui an tocmai ce venisem de la cules de varza (asta faceai in aramata) si in jurul orei 14:00 asteptam in fata cantinei sa imi vina randul la masa. Deodata se aude o sirena pe care nu o mai auzisem niciodata. Ne uitam unul la celalalt si nu stiam ce se intampla. Doar la cateva minute distanta se aude goarna unitatii care prin melodia cantata trebuie sa ne strangem toti soldatii in fata comandamentului.
Ne-am aliniat cu totii asa militareste si imediat a aparut comandatul unitatii 01233 ,Plesca Octavian, iar prin discursul sau am inteles ca Timisoara este atacata de Iugoslavi si tara are nevoie de noi.
Incetul cu incetul au aparut si comandatul de companie, plutotonierul de companie…c-am toti ofiterii si subofiterii.
La ordinul comandantului de pluton am fugit cu toti spre cazarma in pas alergator.
Acolo am primit un rucsac,vesela din aluminiu pentru mancare, biscuiti, o patura si…ce o mai fi fost pe acolo.
Fiind o unitatea militara mecanizata, am primit ordin de la plutonierul de companie ca fiecare soldat sa se prezinte la parcul auto si sa-si gaseasca comandatul de tab sau tanc (fiecare cu profilul sau).
Eu eram tab-ist. Am fugit la parcul auto, l-am vazut pe tovarasul
plutonier Vasile, seful tabului, si la ordinul sau m-am suit in tab
alaturi de ceilalti colegi militari.
Intrebam ce se intampla insa nici macar el, tovarasul Vasile, plutonier
la acea vreme, nu stia decat ca trebuie sa ajungem in Timisoara sa
ajutam trupele militare de la granita care erau atacate de armata
Iugoslava.
Am ajuns la intrarea in Timisoara, daca nu ma insel, acolo era o fabrica de aparate de masura si control (AEM).
Ne-am dat jos din tab si fiecare soldat am primit 3 cutii cu cartuse de
razboi. Eram niste copii, ne-au speriat acele cartuse. Eu personal l-am
intrebat pe tovarasul plutonier de companie ce sa facem cu acele
cartuse? Raspunsul lui a fost scurt si fara inteles: -Va rog, trageti la
tinta dar nu trageti in copii.
Derutati ne-am suit iarasi in tab si ne-am continuat drumul. Obiectivul
nostru era sa ajungem la consilul judetean si sa-l aparam cu pretul
vietii. Intre timp, comandatul tab-ului primise ordine precise, ordine
pe care ni le-a spus si noua. Trebuia sa aparam tot personalul care se
afla in consilul judetean, iar daca este cazul sa tragem in cei care
forteaza acea cladire, fara sa avem nevoie de ordin de la cineva.
Nici macar acum dupa 32 de ani nu pot sa descriu emotiile prin care treceam la acea vreme.
Am ajuns la acel consilu’ si daca nu am insel, tot acolo era si caterala din Timisoara.
Era noaptea, era frig dar eu eram transpirat. Nu intelegem nimic din tot
ceea ce vedeam. In fata mea erau militarii grainicerii care trageau
focuri de arma in aer. In fata lor erau oameni civili cat vedeai cu
ochii care incercau sa treaca de trupele de grainiceri insa nu aveau
nicio sansa. Fugeau cu totii cand se trageau focuri de arma, apoi
reveneau si strigau in cor „Armata e cu noi”.
Aproape de miezul noptii a trebuit sa merg la toaleta. Am raportat
problema mea plutonierului Vasile iar acesta mi-a spus ca pot merge in
consilul judetean.
Soldat fiind, nu am avut nicio problema sa ajung pana acolo insa si acum
regret ca a fost nevoie sa ajung la un wc din acel consilul judetean.
Odata intrat pe hol, am vazut cum un civil , probabil un securist, a
apucat de ceafa un alt civil si la dat cu capul de perete pana pur si
simplu ia spart teasta.
Mi sa facut frica si am renuntat la toaleta. Am iesit afara si m-am dus
la postul din fata tabu-ului cu care venisem de la Buzias.
I-am raportat plutonierului ceea ce vazusem. Isi punea mereu mainile in
cap si imi tot spunea sa mai repet odata ceea ce am vazut. I-am spus de
atatea ori incat sa dus personal la toaleta din consilul judetean ca sa
se convinga ca nu mint.
A venit dupa 2-3 minute si a inceput sa planga. Printre lacrimi ne
spunea ca suntem acolo pentru altceva, nu pentru armata Iugoslava.
Cu toate astea inca nu stiam ce se intampla
Mai tarziu a venit un soldat din grainicerii care se aflau in linia
intai ca sa ne ceara o tigara. Abia dupa ce am vorbit cu el am inteles
cu totii cum sta treaba. Oamenii protestau impotriva comunismului.
Mi sa facut firca si mai tare pentru ca acum nu trebuia sa ma fersesc de militarii Iugoslavi ci de civili….
Intre 17 decembrie si 25 decembrie 1989 am vazut atata groaza incat sunt afectat si in ziua de astazi.
In dimineata zilei de 25 decembrie eram de paza la tab. Colegii mei
militari dormeau. La ora 9 dimineata am trezit pe unul din colegii mei
sa ma inlocuiasca la paza ca sa ma culc eu. Colegul sa trezit, a iesit
din tab si am intrat eu la somn. De fapt nu prea puteai sa dormi pentru
ca erai mereu udat de picaturile de condens de la tab insa oboseala te
atipea macar pentru cateva minute. Nu am apucat sa atipesc pentru ca
imediat am auzit batai in trapa de la tab prin care mi se cerea sa ca sa
deschid. Era colegul meu. Am deschis, si pur si simplu sa aruncat in
tab. Civili reusisera sa treaca de grainiceri si acum erau la tabul
nostru. Auzeam doar atat: – Armata e cu noi!
Sau suit pe tab si ne spuneau intruna sa deschidem turela. Nici vorba,
ne era foarte frica sa facem asta. Pana la urma plutonierul Vasile se
ridica de la volanul tabului si ne pupa pe fiecare in parte, apoi imi
ordona mie sa deschid turela. Am deschis-o, imediat doua maini m-au
apucat de umeri si ma ridicat deaspura tabului. Deja vedeam moartea,
insa nu a fost asa. Civilii m-am pupat, m-au strans in brate, mi-au
oferi un ceai cald, mancare calda si tigari.
Au iesit si colegii mei, au fost tratati la fel, cu prietenie si respect.
Civilii au plecat mai departe si au procedat la fel cu fiecare tab s-au
tanc in parte. M-am dat jos de pe tab iar in fata acestuia erau zeci de
flori. Oamenii tocmai ne transmiteau prin acest gest ca ne iubesc si
stiu ca nu facem altceva decat sa executam un ordin militar.
Din frica pe care o avusesm pana atunci, acum simteam caldura in suflet, eram fericit.
Primul meu gest a fost sa ma duc in consilul judetean sa-l caut pe acel
individ care il daduse cu capul de perete un revolutionar, insa nu mai
era nimic acolo, nici macar paza militara.
M-am intors inapoi la tab , m-am asezat pe o bordura si am inceput sa fumez o tigara.
Nu a mai durat decat cateva ore pana ni sa retras munitia de razboi. Aveam o arma fara cartuse.
Ceea ce am relatat eu aici sunt doar fragmente prin ce am trecut la
revolutia din decembrie 1989. Intrebarea mea este urmatoarea:
Pentru ce au murit atatia tineri, mame, copii? Penru ca Dragnea sa ma duca inapoi in timp unde eram acum 32 de ani?
Copilul meu ce are de castigat din revolutia din 1989 unde tatal lui era militar? Nimic!
Sper sa arda in iad toti politicienii care isi pat joc de sufletele celor care au murit ca noi sa avem o viata mai buna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu